Banca Comercială Română este una dintre băncile a căror contracte conţin clauze abuzive, pe care consumatorii au fost constrânşi să le accepte, având în vedere caracterul preformulat al acestora.

Cea mai des întâlnită problemă în materia contractelor încheiate cu această unitate bancară priveşte modalitatea de calcul a dobânzii, dobânda care de regulă este fixă în primul an de contract, iar mai apoi variabilă în funcţie de dobânda de referinţă a practică de bancă, de care consumatorii nu au luat niciodată cunoştinţă.

În speţă, vom analiza un contract de credit încheiat în anul 2008, pe o perioadă de 360 de luni, urmând ca plăţile succesive efectuate instituţiei bancare să fie însoţite de o dobândă constantă pe perioada primului an şi ulterior de o dobândă de referinţă variabilă, căreia i se adăuga o marjă fixă de 1,20 puncte procentuale. Nivelul dobânzii variabile se raporta la indicele de referinţă al Băncii Comerciale Române, fără însă ca aceasta să prezinte în mod concret o modalitate de calcul sau o formulă de calcul pe baza căreia se fundamenta dobânda rezultată şi aplicată, lunar, debitorului.

Ulterior, apariţiei OUG nr.50/2010, Banca Comercială Română a notificat consumatorii asupra faptului că modul de calcul al dobânzii se va schimba, potrivit noilor reglementări legislative intrate în vigoare prin O.U.G. nr. 50/2010, în concret dobânda aplicabilă ‘urmând a fi egală cu valoarea indicelui ROBOR/LIBOR/EURIBOR + marjă (formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale şi indicele ROBOR/LIBOR/EURIBOR plus marja fixă din contract) ’.  Totodată, în aceeaşi notificare banca menţiona că în ipoteza în care debitorul nu aderă la actul adiţional la contractul de credit, prin semnarea acestuia, modificările potrivit modul de calcul al dobânzii îşi vor produce efectele prin acceptarea tacită a acestora.

În toate cazurile, consumatorii şi-au manifestat nemulţumirea în scris faţă de propunerea băncii, solicitând explicitarea formulei de calcul pentru dobânda de referinţă variabilă, în considerarea faptului că nu menţiona modalitatea de calcul de mai sus, în vreme ce art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 impune calculul dobânzii prin raportare la indicele de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului. Aşadar, O.U.G. nr. 50/2010, la care banca se raportează şi s-a aliniat, instituie o formulă de calcul strict prevăzută, de la care nu se poate deroga potrivit voinţei părţilor, ori, cu atât mai puţin, potrivit voinţei unilaterale a băncii creditoare.

Banca însă îşi menţine poziţia, subliniază faptul că noua dobândă aplicabilă respectă prevederile legislative nou-intrate în vigoare, având în vedere faptul că ‘dobânda curentă aplicabilă soldului se calculează în funcţie de cotaţia indicelui de referinţă independent EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 8,96 puncte procentuale marjă fixă pe an. Totodată, mai precizează că ‘valoarea marjei fixe este formată din diferenţa dintre dobânda curentă percepută de Bancă pentru creditul consumatorului conform prevederilor din contract şi indicele de referinţă independent EURIBOR la 6 luni .’

Considerăm că modalitatea de calcul prezentată de către creditoare nu reprezintă decât o modalitate grosieră de inducere în eroare şi de alterare semnificativă a comportamentului economic al consumatorului. Un calcul facil conduce la concluzia asupra faptului că banca nu a modificat în fapt dobânda aplicabilă creditului, aceasta rămânând în formula anterioară, aplicabilă la data încheierii contractului. Astfel, analizând marja la care se face referire, se poate concluziona că aceasta nu rămâne fixă decât pe parcursul a 6 luni, la expirarea cărora, nu doar indicele EURIBOR suferă modificări, ci şi marja la care ne raportăm, având în vedere faptul că aceasta se compune din dobânda de referinţă calculată potrivit indicelui variabil al BCR din care se scade însăşi indicele EURIBOR. Aşadar, dacă iniţial se adăugă valoarea indicelui independent EURIBOR la dobânda de calcul, ulterior se scade aceeaşi valoare, la care se adaugă întocmai valoarea indicelui de referinţă al BCR şi  marja fixă din contract, de 1,2 puncte procentuale.

Prin urmare, indicele EURIBOR nu ajunge să aibă nicio influenţă în cadrul dobânzii de achitat de debitor, singura raportare fiind tot la indicele de referinţă al BCR, iniţial prevăzut în contract. Cu alte cuvinte, valoarea diferenţei dintre dobânda calculată potrivit indicilor BCR şi indicele independent EURIBOR suplineşte cu exactitate pierderile pârâtei rezultate ca urmare a alinierii clauzelor contractuale privitoare la dobândă la cerinţele O.U.G. nr. 50/2010.

Or, clauzele care conferă dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda sunt clauze abuzive.

În acest sens, punctul 6 din Anexa la Legea nr. 296/2004 privind codul consumului,  defineşte clauza abuzivă ca fiind ‚clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor’.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000, coroborat cu art. 3 alin. (1) si (2) din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, din definiţiile legale prevăzute la punctul 6 din Anexa la Legea nr. 296/2004 şi art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000, coroborat cu art. 3 alin. (1) si (2) din Directiva  nr. 93/13/CEE, rezultă că, pentru a considera drept abuzivă o anumită clauză contractuală, trebuie îndeplinite trei condiţii cumulative: 1) clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul, 2) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi 3) obligaţiile părţilor şi să fie contrară bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte caracterul negociat al contractului de credit bancar la care se face referire mai sus,  în art. 4 alin. (2) al Legii nr. 193/2000 se prevede faptul că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.  Întrucât consumatorii nu au avut posibilitatea efectivă de a negocia direct cu societatea bancară clauzele inserate în contract şi nici nu au putut influenţa natura acestora, întreaga convenţie încheiată între părţi are caracterul unui contract de adeziune. Simplul fapt că debitorilor li s-a pus la dispoziţie un grafic de rambursare la momentul semnării contractului de credit, pentru formarea voinţei acestora în sensul încheierii contractului de credit nu inseamnă că aceştia puteau modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate ale contractului.

Mai mult decât atât, în ce priveşte graficul de rambursare emis la data semnării contractului de credit, acesta ilustrează atât ratele lunare ale creditului de rambursat, cât şi dobânzile aferente acestora. În acest sens, este de necontestat faptul că graficul este destinat spre a informa cât mai precis consumatorul asupra obligaţiilor sale. Cu toate acestea, graficul stipulează dobânzi calculate potrivit unui procent fix, de 6,2% pe întreaga perioadă de derulare a creditului, cu toate că dobânda este variabilă din cel de-al doilea an de rambursare. Aşadar, chiar dacă contractul de credit prevede la punctul 4 clauza potrivit căreia dobânda este variabilă începând cu cel de-al doilea an de rambursare, graficul pus la dispoziţie la momentul încheierii contractului prezintă dobânzi calculate potrivit unui procent de 6,2 %, procent aferent, în fapt, doar primului an de rambursare. Aceasta este o probă de necontestat asupra relei-credinţe a băncii şi asupra intenţiei acesteia de inducere în eroare a consumatorilor. Este evident faptul că banca şi-a încălcat obligaţia legală de informare a consumatorilor asupra unor elemente ce ţin de esenţa contractului de credit, dobânda, modul de calcul şi de restituire a acesteia fiind chestiuni de primă importanţă în contractul de credit bancar.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, consumatorii au dreptul de a fi informaţi în mod complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi servicilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către agenţii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice. Imposibilitatea efectivă de a determina cuantumul ratei lunare, datorată imprevizibilităţii variaţiei dobânzii induce sentimentul de insecuritate asupra împrumutului contractat, împiedicând consumatorul să beneficieze de o informare precisă şi corectă.

Consecinţa acestei practici inconstante a creditoarei conduce inevitabil la denaturarea semnificativă a comportamentului economic al debitorului. Prin art. 2 lit. e) al Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor in relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor, legiuitorul român defineşte deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor ca fiind folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o’. Contractul de credit este un contract cu executare uno ictu din perspectiva băncii şi cu executare succesivă din perspectiva împrumutatului. Ambele obligaţii însă trebuie să fie clar determinate ori cel puţin determinabile pentru părţi. Cu toate acestea, modificarea unilaterală a ratei dobânzii potrivit unor indici de referinţă ai BCR, fără un criteriu determinat ori determinabil care să justifice majorarea ori micşorarea acesteia, transformă contractul de credit într-unul aleatoriu pentru consumator.

Mai mult decât atât, prin art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, legiuitorul precizează că ‚variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa creditorului ipotecar, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract sau la modificările legislative care impun acest lucru’. Aşadar, dobânda, deşi variabilă, poate fi raportată doar la indici de referinţă verificabili şi stabiliţi fie prin acordul părţilor, potrviti unor criterii determinate de aceştia, fie impuşi de legislaţia care consfinţeşte convenţia părţilor, însă aceştia nu pot fi, sub nicio formă, determinaţi în mod unilateral de bancă, cu atât mai mult cu cât indicii de referinţă ai BCR nu prezintă vreun criteriu concret de determinare ai acestora.

Nelegale sunt şi actele adiţionale de care banca uzează în baza principiului aprobării tacite, având în vedere că prin aceastea se modifica modalitatea de calcul a dobânzii potrivit noilor reglementări intrate în vigoare prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Astfel cum am arătat mai sus însă, modificările instituite de BCR SA nu respectă prevederile legale ale Ordonanţei, dobânda aplicabilă potrivit noilor calcule fiind aceeaşi cu cea de dinainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Cât priveşte modalitatea de instituire a noii dobânzi aplicabile creditului, se impune precizarea faptului că debitorii/consumatorii nu au semnat actul adiţional prin care dobânda urma a fi modificată şi au notificat banca asupra refuzului lor în acest sens, solicitând respectarea cu stricteţe a noilor prevederi legislative instituite prin Ordonanţa de mai sus şi raportarea dobânzii la indicele EURIBOR, cu respectarea marjei fixe stabilite prin contractul de credit.

Cu toate acestea, Banca Comercială Română a încălcat flagrant voinţa cocontractanţilor săi, modificând în mod unilateral dobânda.

Potrivit art. 942 din Codul civil, contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic’. Aşa cum se poate constata din definiţia de mai sus, elementul specific al contractului este acordul de voinţe al părţilor. Prin acord de voinţe, se înţelege consimţirea a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice. Cât timp contractul este sinalagmatic şi fiecare dintre părţi urmăreşte procurarea unui avantaj, manifestarea de voinţă a unei singure persoane a actului juridic, în speţă, a băncii, nu produce niciun efect asupra contractului ori actelor adiţionale ale acestuia.

Atât prevederile Codului civil enunţate mai sus, cât şi contractul de credit încheiat între părti stipulează faptul că acordul de voinţe al ambelor părţi este determinant pentru modificarea raporturilor contractuale. Astfel, potrivit prevederilor inserate în contractul de bancar, acesta poate fi modificat şi/sau completat numai cu acordul ambelor părţi, prin acte adiţionale’.

Aşadar, în baza principiului potrivit căruia contractele pot fi modificate doar prin acordul părţilor, orice modificare a acestuia fără acordul ambelor părţi este abuzivă şi se impune constatarea nulităţii absolute a prevederilor din contractul de credit bancar dintre părţi şi a actelor subsecvente acestui contract, prin care se modifică în mod unilateral dobânda aplicată împrumutului.

Altă clauză abuzivă cuprinsă în contractele de credit bancar încheiat cu BCR se referă la introducerea unui comision de administrare care este raportat la întregul cuantum al împrumutului şi care rămâne fix pe întreaga perioadă de rambursare a creditului, fără a se diminua proporţional cu soldul rămas de achitat, având în vedere că se măreşte artificial costul creditului şi prin care se creează în favoarea băncii, un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale celorlalte bănci. În concret, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda sub denumirea de comision.

Aşadar, în vreme ce soldul rămas de plată scade proporţional cu numărul ratelor achitate, comisionul de administrare rămâne acelaşi, ajungându-se în final ca acesta să reprezinte aproape o cincime (18 %) din întreaga sumă împrumutată. Totodată, având în vedere perioada de derulare a creditului (30 de ani), se va ajunge ca dobânda, care este aplicată la soldul creditului, să fie chiar mai mică decât comisionul de administrare, care se va aplica la întreaga sumă, indiferent de valoarea din credit deja rambursată.

Este evident că pentru consumatorul mediu, fără cunoştinţe de specialitate în domeniu, aceste prevederi din contractul de credit creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. d) al Legii nr. 363/2007, o practică comercială este considerată ca fiind înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau, în orice situaţie, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă să îl determine să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informaţiile sunt, în fapt, corecte în raport cu preţul sau modul de calcul al preţului ori existenţa unui avantaj specific al preţului.’

Neraportarea acestui comision la soldul creditului nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, a cărei disimulare echivalează cu un dol.  Art. 960 alin. (1) din Codul civil prevede sancţiunea nulităţii când mijloacele viclene, întrebuinţate de una dintre părţi, sunt astfel înât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Eroarea în care consumatorii s-au aflat la semnarea contractului de credit este provocată de inducerea ideii false a unei dobânzi reduse, avantajoase, ceea ce demonstrează atât reaua-credinţă a băncii în raport cu debitorii, cât şi avantajul concurenţial neloial în raport cu celelalte instituţii de credit de bună-credinţă.

Mai mult decât atât, în art. 15 al Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare se stipulează limitativ costurile pe care consumatorul este obligat să le suporte în contractul de credit imobiliar: în sarcina împrumutatului vor fi puse NUMAI cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente.’ În acest sens, costul comisionului de administrare nu poate înlocui ori suplimenta cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi, cu atât mai puţin, nu poate constitui o garanţie a creditoarei. În acest sens, cu privire la cheltuielile aferente documentaţiei de credit, este de menţionat faptul că acestea nu au fost stipulate în contract, iar ipoteca constituită asupra imobilului prevăzut la pct. 8 din contractul de credit bancar în cauză reprezintă garanţia executării contractului.

Pe cale de consecinţă, nu numai modalitatea de calcul a comisionului de administrare este abuzivă, prin raportarea acestuia la întregul împrumut, astfel cum am demonstrat mai sus, ci însăşi stipularea acestuia în contractul de credit imobiliar este contrară prevederilor legale în materie (art. 15 din Legea nr. 190/1999).

În acest context, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementeaza plata unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, pe cale de consecinţă, restituirea sumei aferente plăţii comisionului până la data pronunţării hotărârii de către instanţa investită cu soluţionarea cauzei.

De precizat este că legea care guvernează caracterul abuziv al clauzelor în contractele încheiate cu consumatorii (Legea nr.193/2000) prevede, prin art. 6, următoarele : ‘clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua’. Având în considerare cele de mai sus şi faptul că legea specială în materie nu instituie o sancţiune expresă asupra clauzelor constatate ca fiind abuzive, rămâne să se facă aplicarea dispoziţiilor legale generale. Fără îndoială, în materie civilă, sancţiunea care poate interveni şi care lipseşte o clauză de efectele ei este nulitatea absolută.

În acest sens este şi hotărârea Curţii de Justiţie de la Luxemburg, pronunţată în cauza C-453/10, prin care Curtea stautează astfel în sensul în care ‚Directiva 93/13 nu a realizat decât o armonizare parțială și minimală a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, recunoscând totodată statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede. Astfel, articolul 8 din directiva menționată prevede expres posibilitatea statelor membre de a adopta sau de a menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.  Prin urmare, Directiva 93/13 nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare națională care permite să se declare nulitatea întregului contract încheiat între un comerciant și un consumator și care conține una sau mai multe clauze abuzive atunci când se dovedește că aceasta asigură o protecție mai bună a consumatorului.’

În consecinţă, se impune constatarea nulităţii absolute a clauzelor care stipulează aplicarea unei dobânzi calculate potrivit unor indici de referinţă variabili, neverificabili şi a actului adiţional unilateral menţionat, prin care se stipulează un nou mod de calcul al dobânzii, care încalcă  prevederile legale în materie. De asemenea, pentru motivele arătate mai sus se impune constatarea nulităţii absolute a prevederilor potrivit cărora comisionul de administrare este calculat şi aplicat prin raportare la întregul împrumut şi nu la soldul acestuia, având drept consecinţă dreptul a solicita restituirea sumelor achitate în baza plăţii nedatorate băncii, ca urmare a sancţionării cu nulitatea a clauzelor abuzive menţionate, de la data încheierii contractului de credit şi până la data pronunţării hotărârii.

 

Leave a reply